Nave de istorie - Campanie Eugen Stihi

CANONIERA „LOCOTENENT COMANDOR EUGEN STIHI”  

(EX. „FRIPONNE”)

Introducere:

Nava "Locotenent Comandor Eugen Stihi" este cea mai longeviva nava militara din istoria navala a României, aflata in stare de conservare in portul Militar Mangalia, in administratia Ministerului Apararii Nationale. Scopul principal al acestei nave este prezentarea educationala a navei si crearea unei campanii de restaurare si de transformare in nava muzeu. Din pacate nu exista bani din finantarea MAPN pentru efectuarea acestui lucru, speram ca initiativa sa fie preluata de o organizatie ne-guvernamentala care pe baza de sponsorizari si donatii sa o restaureze. Prin amabilitatea doamnei dr. Carmen - Iréne ATANASIU, Expert patrimoniu naval am obtinut o prezentare detaliata si istorica a navei care este prezentata in continuare.

 

Pledoarie pentru salvarea unei nave:  

CANONIERA „LOCOTENENT COMANDOR EUGEN STIHI”

(EX. „FRIPONNE”)

 

Canoniera

Nave de acelasi tip: „Capitan Dumitrescu Constantin” (ex. „Impatiente”), „Locotenent Lepri Remus” (ex. „Chiffonne), „Sublocotenent Ghiculescu Ioan” (ex. „Mignone”).

Caracteristici tehnico-tactice:

(Conform Les Flottes de Combat 1938, Société d’Edition Géographiques Maritimes et Coloniales, Paris, 1938; „Anuarul Marinei”, Bucuresti, 1923).  

Lungime maxima .............................................. 55,60 m

Latime ............................................ ................6, 9o m

Deplasament .................................................    540 t

Pescaj ...............................................................2, 03 m

Viteza ...................................................................12 Nd 

Puterea masinii (motor Sulzer-Diesel)................900 CP

Raza de actiune...............................................    3.000 Mm

Efective ..............................................................50 oameni

Anul constructiei:1916 - „lt. cdor Eugen Stihi”; „Capitan Dumitrescu Constantin”);1917 - „Locotenent Lepri Remus”; „Sublocotenent Ghiculescu Ioan”

Santierul naval constructor ..........................Arsenal de Lorient (Franta)

Armament .................................... 2 tunuri / 100 mm

                                                       2 mitraliere A.A. / 13,2 mm  

Nave maritime de razboi intrate în dotarea Marinei Militare române în anul 1919. În iunie 1920 au fost botezate cu numele unor eroi ai marinei române din Primul Razboi Mondial

Cu toate ca scopul rândurilor de fata este acela de a sensibiliza factorii de decizie în legatura cu soarta canonierei „Lt. cdor Eugen Stihi”, aflatala un pas de demembrare, istoria ei si împrejurarile care au determinat directiile sale de actiune, nu pot fi tratate de sine statator, soarta celor patru canoniere, cel putin pâna la sfârsitul celui de Al Doilea Razboi Mondial, fiind strâns legata. Factorii la care facem referire se constituie în puternice argumente în sprijinul clasificarii navei în categoria bunurilor de patrimoniu cultural national

ISTORIC

         Construite în Franta în anii 1916-1917, cele patru nave au fost încadrate în flota franceza din Marea Mediterana, unde au desfasurat actiuni de lupta pâna la sfârsitul Primului Razboi Mondial. În situatia în care, înca din august 1914, submarinele germane au început sa actioneze în Marea Nordului, canonierele au fost folosite si ca vânatoare de submarine.

            În anul 1920, în împrejurari pe care le vom prezenta în continuare, cele patru canoniere au fost vândute României.

Folosirea minelor marine si fluviale în operatiunile navale, desi mai veche, a capatat proportii nebanuite abia în timpul Primului Razboi Mondial. Înca din perioada neutralitatii (1914-1916), pericolul reprezentat de razboiul cu mine devenise evident si pentru România, în situatia în care numeroase mine, plutind în deriva, au început sa-si faca aparitia pe litoralul nostru.

Dupa intrarea României în razboi, pe masura desfasurarii operatiunilor militare la fluviu si la mare, constituirea unei flotile de dragaj a devenit o necesitate care va fi satisfacuta abia dupa încheierea pacii. În 31 octombrie 1918, Consiliul Naval Interaliat a stabilit programul de dragaj, repartizând zonele pe tari. România si-a asumat misiunea dragarii câmpurilor de mine asezate de inamic în regiunile Constanta-Balcic, Gurile Dunarii-Cetatea Alba si, în general, a apelor din largul coastelor sale.

Lipsa navelor specializate si a aparaturii specifice a facut ca opertiunile de dragaj sa înceapa cu întârziere. În ianuarie 1920, în urma raportului ministrului de Razboi, general de brigada Ion Rascanu, Regele Ferdinand I a semnat Decretul nr. 7740 prin care se înfiinta, începând, retroactiv, cu 1 ianuarie acelasi an, o Diviziune de canoniere draga-mine „dependente de Divizia de Mare, cu resedinta administrativa la Constanta, în scopul de a organiza dragarea sistematica a zonelor minate pe coasta maritima româneasca, a face controlul drumurilor sigure de navigatie si a da avize pentru navigatori cu privire la zonele curatite de mine si cele periculuoase”. Navele au fost adaptate potrivit noilor misiuni prin instalarea la bord a ecipamentelor si aparaturii necesare dragajului maritim. Canonierele s-au numit initial A, B, C, D.  

Prima ordine de bataie a personalului ofiteresc al canonierelor a fixat:

-                             Comandamentul Diviziunii de canoniere draga-mine: cdor. Sion Alfons –comandant; cpt. cdor. Focsa Constantin – mecanic, sef al Diviziunii; Burichi Vasile – mecanic,

-                       comandantii de canoniere draga-mine: locotenentii-comandori Stefanescu Romulus, Andonie Calistrat, Niculescu Gheorghe, Gonta Nicolae;

-                             Secunzii: capitanii Bardescu Alexandru, Zlatian Paul, Stiubei Alexandru, Malcoci, Petrescu Ioan;

-                             ofiTerii la bord: sublocotenenTii Ulic Babel, Prossinag Karol, Kleoess Hans, Nedelcu Virgil.

-                             Personalul inferior, maistri si gradele inferioare, combatanti si mecanici, urma a fi stabilit de Comandamentul Marinei, socotindu-se aproximativ 50 de oameni de fiecare canoniera.

În iunie 1920 a fost emis un nou Decret Regal, nr. 2256 bis, prin care în Divizia de Mare, subordonata Comandamentului Marinei, intra si Diviziunea canonierelor draga-mine.

Desi în august 1920, celor 4 canoniere li s-au adaugat si vedetele nr. 5 si 6 aduse de la Dunare pentru dragajul de siguranta, numarul acestor nave nu era înca suficient pentru buna desfasurare a misiunilor unei flotile de dragaj.

În aceasta conjunctura, care impunea dotarea rapida cu noi vase a parcului de nave dragoare, marina italiana a oferit spre vânzare marinei române, 6 vedete tip MAS (motoscafo anti sommergibile), construite în 1917. Vedeta rapida MAS era, în fapt, cel mai mic vas purtator de torpila, cu deplasament redus, rapiditate si posibilitate de manevra usoara. Armamentul la bord îl constituiau: torpile, grenade, antisubmarine, grenade de mâna, mitraliere grele sau usoare, precum si tunuri usoare AA cu functionare automata. Vedetele au fost achizitionate, în august 1921 (doua unitati) si începutul anului 1922 (doua unitati), cu scopul de a „servi ca vase antisubmarine, la politia apropiata a coastelor si ca vase remorcatoare ale dragilor de siguranta în Sectia draga-mine Constanta”.

Între anii 1921-1924 canonierele împreuna cu vedetele MAS au format Gruparea de dragaj ale carei misiuni, de început, aveau ca scop pregatirea echipajelor în vedere executarii operatiunilor de dragaj propriu-zise. Navele participau activ la exercitiile de instructie, la pregatirea tactica pe specialitati în port. În timpul iesirilor zilnice în mare se faceau calcule nautice, trageri cu mitraliera, marsuri la Galati, Sulina, Balcic, trageri de infanterie si serviciu la rada, „exercitii de formatiuni si lansarea dragii la apa”.

Începând cu 31 august 1922 si în primele zile ale lunii septembrie, canonierele au iesit în larg pentru balizarea câmpului minat. La 4 septembrie 1922 a început dragajul propriu-zis cu întreaga Divizie de canoniere, MAS-uri si 2 remorchere. În campania de vara a anului 1923, Gruparea de dragaj a primit misiunea de a termina câmpul de mine din fata Constantei, operatiune care a început în luna iunie cu balizarea câmpului de mine ramas nedragat. La 11 iulie 1923 - consemna Jurnalul Diviziei de Mare - întreg barajul din fata Constantei, „pe o suprafata de peste 140 mile patrate, a fost terminat. Grupul vaselor de dragaj înapoindu-se si trecând peste câmpul ce fusese minat a ridicat pentru 5 minute marele pavoaz. Finis coronat opus”.

În paralel cu operatiunile de dragaj si a programului de instructie în mare prin trageri de infanterie si artilerie, din anul 1921, canoniera „Stihi” a fost pusa la dispozitia scolilor marinei pentru efectuarea unor voiaje de instructie cu elevii acestor scoli. De altfel, pâna la intrarea în dotare a navei Scoala „Mircea” în anul 1939, canonierele „Stihi” si „Dumitrescu” au fost folosite si ca nave scoala (campanii de instructie cu elevii scolii Navale în anii 1923, 1924, 1936) .  

Degradarea vertiginoasa a situatiei politice internationale catre sfârsitul anilor ’30, s-a facut simtita si în România. Masurile de pregatire a armatei pentru a face fata unor eventuale agresiuni din afara s-au intensificat. În acest context, în anul 1938, au avut loc Manevrele regale la care, pentru prima oara din 1912, a participat si Marina care s-a prezentat cu urmatoarele formatiuni si numar de nave: Escadrila de distrugatoare, Escadrila de monitoare (4), Sectia canoniere (2), Sectia vedete (2), Sectia port-tunuri (2), Nave auxiliare. În cadrul temei date, toate navele fortelor maritime, s-au constituit în Forta Navala, care a patruns în Dunare, venind de la Odessa si a înaintat pâna în regiunea Reni, dupa ce, în prealabil, canonierele au curatat fluviul de barajele de mine, sprijinind trecerea trupelor de uscat în Dobrogea pe la Isaccea si Tulcea.

În anul 1940, în baza Ordinului 125 al Ministerului Aerului si Marinei (MAM) din 18 iulie, s-a reînfiintat Sectia de Dragaj, formata, initial, din cele 4 canoniere, subordonata Fortei Navale Maritime, înfiintata în conformitate cu acelasi Ordin. Din nefericire, în acelasi an, canoniera „Locotenent Lepri Remus” s-a scufundat în fata portului Sulina, intrând în barajul de mine, în timp ce asigura protectia puitorului de mine „Aurora”, care executa un baraj de mine. În naufragiu si-au pierdut viata doi marinari. Celelalte trei nave au continuat atât executarea misiunilor de dragaj cât si a celor de alta natura aparute pe parcurs. Astfel, în vara anului 1940, canoniera „Stihi” a asigurat la Balcic protectia navelor comerciale care evacuau zona.

Începând cu luna martie 1941, bastimentele Fortelor Navale Maritime au început exercitiile de ansamblu în vederea minsrilor. Din Germania au sosit mine de protectie pentru executarea unui baraj modern de mine în zona Constanta. În Ordinea de bataie a Comandamentului Marinei Regale, din iunie 1941, la mobilizare, pentru Sectia de Dragaj maritim erau prevazute urmatoarele functii: Comandamentul Flotilei (canonierele) si al Grupului de remorchere (primite la începutul lunii iunie 1941); Comandantii Grupului 2 salupe dragaj (4 salupe); Comandantul sectorului 1 (Midia-Caraharman); Comandantul Subsectorului 2 (Constanta-Tuzla). În aceeasi luna, iunie, au avut loc exercitii generale în mare pentru minari, la care Sectia de Dragaj a participat cu canonierele „Stihi” si „Dumitrescu”, ca repere centrale si nave de salvare. Toate navele Fortei Navale Maritime care au luat parte la acest exercitiu, au participat în perioada 15-19 iunie 1941, la instalarea barajului de mine în fata Constantei.

Considerând toata aceasta activitate, revista „Marea Noastra”, scria în anul 1942: „Înca înainte de începerea razboiului navele noastre de la mare au fost în adevarate actiuni de razboi. Navele Fortei Navale Maritime au pregatit sistemul defensiv al Constantei si au înscris în istoria Marinei noastre prima pagina (s.n.) de un astfel de gen de operatii la mare. Mii de mine stateau de acum ancorate la larg de un ansamblu de linii gata sa arunce în aer o nava care s-ar fi aventurat catre coasta noastra în regiunea Constantei”.

Odata cu intrarea României în razboi, ca urmare a atacurilor submarine inamice asupra transporturilor ce se executau între Bosfor-Constanta si spre Nord, s-a hotarât luarea unor masuri sporite de siguranta prin instalarea în continuare a barajelor AS începând cu frontiera turco-bulgara si pâna la Nord de Sulina, plantate în asa fel ca, împreuna cu barajele deja existente la Burgas-Varna-Constanta-Sulina, saformeze pe sub coasta un drum navigabil în siguranta.Dupa cucerirea Odessei, activitatea forselor noastre navale s-a concretizat prin pregatirea drumurilor maritime în vederea reluarii traficului pe mare atât prin protejarea lor cu baraje de mine, cât si prin dragarea si controlarea continua a drumurilor navigabile.Desi Marina Româna era dotata cu un sistem vechi de dragi folosite în primul razboi mondial, pâna la caderea Sevastopolului toate misiunile de dragaj în Marea Neagra au fost executate numai cu mijloacele marinei române (s.n.). Abia în mai 1942 si-au facut aparitia în apele românesti, primele nave usoare de lupta germane.

Între anii 1941-1944, navele românesti care au dragat, semnalat sau dezactivat mine în Marea Neagra, fie în misiuni de dragaj ordonate, fie fortuit, în timpul misiunilor proprii de alta natura, au fost canonierele „Stihi”, „Ghiculescu”, „Dumitrescu”, torpiloarele „Zborul” si „Zmeul”, remorcherele A, B, D, „Vârtosu” si „Basarabia”, salupa „Albatros”, distrugatoarele „Regele Ferdinand”, „Regina Maria” si „Marasesti”. În ansamblu, în perioada 22 iunie 1941-23 august 1944, navele maritime românesti si germane au facut inofensive: 410 mine dragate, aflate în deriva sau aruncate pe plaja si 58 geamanduri explozive.

În pofida faptului ca navele de dragaj românesti au fost insuficiente în ce priveste numarul si echipate cu mijloace improvizate în mare masura, care nu corespundeau metodelor de dragaj moderne. bastimentele de dragaj românesti au fost solicitate la maximum, la operatiile de dragaj adaugându-se si diverse alte misiuni: convoieri în bazinul de Nord-Vest al Marii Negre si între Constanta si Varna, transporturi de trupe si convoieri la evacuarea Crimeii, patrulari în afara zonelor minate de la Constanta si Sulina (în anii 1941 si 1944), dragaj usor în fata convoaielor de-a lungul litoralului propriu, siguranta operatiunilor de minare.

Pentru efortul de razboi, în toamna anului 1943, a fost conferit Ordinul „Steaua României” cu spade în grad de ofiter, cu panglica de „Virtute Militara”, pavilioanelor: „Lt. Cdor. Stihi Eugen”, „Cpt. Dumitrescu Constantin”, „Slt. Ghiculescu Ioan”, „pentru curajul si spiritul de sacrificiu de care au dat dovada comandantii, ofiterii, maistrii si echipajele acestor nave, în executarea a peste 120 misiuni de razboi („Stihi Eugen”), de dragaj, de siguranta AS si patrulare în Marea Neagra, depasind 10.000 Mm parcurse în ape infectate de mine, sub pericolul permanent al atacurilor aviatiei, submarinelor si fortelor de suprafata ale ianmicului, mult superioare ca tonaj si putere de foc, asigurând transporturile întreprinse. Prin atacul hotarât si îndraznet al submarinelor întâlnite în cursul misiunilor executate au zadrrnicit toate încercarile de atac ale convoaielor”. Acelasi Ordin l-a primit si canoniera „Dumitrescu” pentru executarea a peste 150 misiuni de lupta pe parcursul a 10.000 Mm si canoniera „Ghiculescu” pentru cele peste 170 misiuni de lupta pe parcursul a 13.000 Mm.

Dragajul maritim dupa 23 august 1944. Dupa încetarea actiunilor militare contra trupelor Natiunilor Unite, la 23 august 1944, fortele române de uscat, aer si marina au fost scoase de sub autoritatea germana primind misiuni de lupta în functie de noua situatie. Între misiunile care au revenit Marinei Regale române dupa 23 august 1944 s-au numarat si acelea de cooperare cu unitatile sovietice la siguranta navala si terestra a zonei Constanta, Mangalia si Sulina, de pilotare, conducere si realizare a sigurantei navelor sovietice ce intrau în porturile românesti, de deminare a litoralului românesc. Executarea acestor misiuni a devenit extrem de dificila dupa sechestrarea de catre sovietici, între 1-5 septembrie 1944, a majoritatii bastimentelor românesti, la Ismail, situatie cu atât mai complicata cu cât, dupa 9 mai 1945, Marinei Militare române i-a revenit ca misiune principala executarea dragajului la mare si fluviu, operatie riscanta, de lunga durata, care necesita nave adecvate si echipaje specializate, cu înalta experienta.    

În iunie 1945, în propunerile facute de Subsecretariatul de Stat al Marinei ca urmare a Ordinului nr. 20210 al Ministerului de Razboi, pentru trecerea Marinei Regale pe picior de pace, se arata ca numarul cadrelor existent la 21 iunie 1945 - 566 ofiteri si 744 maistri si subofiteri - se va mentine, având în vedere misiunea ce revenea Marinei Regale înca doi-trei ani dupa terminarea razboiului si anume dragajul la mare si fluviu. „Operatiunea de dragaj – consemna raportul – nu se poate executa decât cu un personal specializat si cu experienta (s.n.). Cel mai bun personal este cel actual verificat în timpul campaniei. Operatiunea de dragaj este obligatorie pentru stat si antreneaza serioase probleme economice si politice”. A fost unul din motivele pentru care procesul de „democratizare” în marina a început mai târziu.

În primavara anului 1945, România a cerut Comisiei Aliate de Control – Sectia Marina, sa comunice intentiile Comandamentului Naval Sovietic referitor la dragarea barajelor de mine asezate de-a lungul litoralului românesc, în scopul de a lua masurile ce decurg pentru echiparea materiala necesara, delimitarea zonelor de dragaj si dotarea navelor cu material de dragaj „în cazul când marina va coopera la aceste operatii”. La 12 octombrie 1945, canonierele „Stihi” si „Ghiculescu” au fost restituite guvernului României de catre URSS. Canoniera „Dumitrescu” a fost retinuta. Sub comanda sovietica, canoniera „Stihi” a purtat numele „Ahtuba”, canoniera „Ghiculescu” s-a numit „Angopa”, (conform altor surse „Angara”), iar canoniera „Dumitrescu” a fost denumita „Aracs”.

La 4 noiembrie 1945 a fost data Decizia ministeriala pentru trecerea navelor restituite în pozitia de disponibilitate a armatei, unele reintrând în compunerea Flotilei de dragaj. „Pentru prima data de la încheierea armistitiului – scria ziarul „Marina Noua” – a sosit în portul Constanta o nava de razboi româneasca, cu echipaj românesc. Este canoniera „Stihi” care face parte din grupul de nave de razboi înapoiate României si predate Marinei Române la 12 octombrie 1945, la Galati, de catre guvernul sovietic”.

A urmat o perioada de eforturi sustinute în vederea modernizarii materialului de dragaj, a extinderii parcului de nave dragoare, atât prin reconditionarea celor cu o stare de uzura avansata, cât si prin achizitionarea altora noi. Dragajul maritim devenise în acel moment o problemade interes national. Transportul comercial maritim si prin aceasta economia tarii avea mult de suferit din cauza pericolului minelor. Navele care intrau si ieseau din porturile românesti trebuiau asigurate cu prime foarte mari ceea ce determina scumpirea marfurilor si, firesc, evitarea porturilor românesti de catre companiile de navigatie. La începutul anului 1947, un Consiliu aflat sub presedintia Ministerului de Razboi, a reluat discutiile privind nevoile de dotare ale marinei pentru dragajul la mare, care trebuia sa înceapa în campania din vara anului 1947. Ca urmare, în sedinta din 7 februarie, Comitetul Consultativ al Marinei a hotarât terminarea pâna la 10 aprilie 1947 a tuturor reparatiilor necesare la navele ce trebuiau sa intre în compunerea flotilei de dragaj, între care si canonierele „Ghiculescu” si „Stihi. Prima iesire în misiune a Flotilei de dragaj maritim în apele din fata Sulinei s-a facut la 1 iulie 1947. În fruntea formatiei s-a aflat canoniera „Stihi” cu draga dubla în bordul babord, urmata de „Ghiculescu” si doua salupe având la bord echipament de dragaj complet cu o rezerva si munitia de artilerie pentru tunul de 20 mm.

Ca si înainte de razboi, în anii 1947-1948, canoniera „Stihi” a executat marsuri în Marea Neagra cu elevii scolii Navale.

În anul 1958, canoniera „Stihi” a fost scoasa din Divizionul de dragoare si încadrata în detamentul de nave auxiliare (DNA) al Marinei Militare si dusa în santierul naval pentru reparatii capitale si modernizari. Aici a fost transformata în nava hidrografica, devenind NH-112.

Deoarece, în anii ’60, nava scoala „Mircea” era scoasa din serviciu, Comandamentul Marinei Militare (CMM) a rezolvat problema instruirii practice a elevilor scolilor marinei în fiecare campanie de vara cu un detasament scoala format din nave de lupta si auxiliare, între care si nava hidrografica. În toate campaniile de practica, canoniera „Stihi” (NH-112) a facut parte din Detasamentul nave scoala subordonat scolii de Ofiteri (Institutul de Marina).

Experienta voiajelor de instructie cu elevi a demonstrat ca NH-112 avea nevoie de adaptari adecvate unei nave scoala. În consecinta, la sfâraitul anilor ’60 a intrat în santierul Naval Militar Mangalia pentru reparatii capitale si amenajari corespunzatoare scopului propus. La 1 august 1970, prin ordinul nr. 00896 emis de M.St.M, cu nava scoala „Mircea” si  NH-112 (ex „Locotenent comandor Eugen Stihi”), s-a constituit Divizionul Nave scoala subordonat scolii de Ofiteri Activi de Marina „Mircea cel Batrân”. În cadrul acestui divizion, NH-122 a avut o prezenta activa, fiind folosita mai eficient în în procesul de pregatire practica a viitorilor ofiteri de marina militara si comerciala.

În afara campaniilor de instructie, NH-112 a executat si alte diverse misiuni: campaniile executate ca nava hidrografica, cu prilejul carora a avut la bord si specialisti al Institutului Român de Cercetari Marine (IRCM), actualul Institut de Cercetare si Dezvoltare Marina „Grigore Antipa” (campania 1973); utilizarea ca nava de comandament în timpul unor aplicatii în mare; nava prezidentiala cu ocazia Zilei Marinei Române; serviciu de supraveghere la platformele de foraj marin.

Din anul 1994, NH-112 a fost trecuta în subordinea Directiei Hidrografice Maritime, în cadrul careia a executat misiuni hidrografice conform programului acestei unitati.

Dupa 72 de ani de existenta, timp în care a executat misiuni de lupta în timpul razboiului si pregatire de lupta, a servit învatamântului de marina si cercetarii hidrografice, cu instalatiile uzate, îmbatrânita, neputând sa mai ofere siguranta navigatiei, în anul 2003 a fost scoasa definitiv din serviciu, dezarmata si destinata taierii pentru fier vechi. Si aceasta în conditiile în care România nu poseda înca o nava-muzeu, în adevaratul înteles al cuvântului. Cu certitudine, canoniera „Stihi”, cea mai longeviva nava militara din istoria navala a României, trebuie transformata în nava-muzeu si introdusa în patrimoniul cultural national.

În România exista peste 70 de muzee care au colectii de istoria stiintei si tehnicii, cu un patrimoniu estimat la peste 45 000 de piese. În acest patrimoniu ar trebui sa ocupe o pozitie remarcabila, asa cum se întâmpla cu locomotivele vechi sau tamvaiele de epoca, navele sau instalatiile care inlesnesc operatiunile portuare.

 

În sprijinul afirmatiei noastre aducem nu numai criteriul vechimii unor bunuri culturale din categoria la care ne-am referit, dar si pe cel al valoriiistorice si, implicit, documentare, fiind vorba de patrimoniu tehnic, al importantei atelierelor sau santierelor navale constructoare, unele celebre în istoria domeniului si, nu în ultimul rând, al frecventei, piesele fiind din ce în ce mai rare. Ne gândim, de exemplu, la navele fluviale cu zbaturi, extrem de apreciate în strainatate, unde se va gasi intotdeauna un întreprinzator dispus sa cumpere, subiect despre care am mai scris (vezi Carmen Atanasiu, Patrimoniul naval national si situatia dramatica a acestuia, în „Marea Noastra”, anul XIX, nr. 1 (70), ianuarie-martie 2009).

Or, nu numai ca bunurile ce alcatuiesc patrimoniul naval românesc nu ocupa o pozitie remarcabila în patrimoniul tehnic national, dar, îndraznim sa afirmam ca aceste bunuri sunt pe cale de disparitie. Cauzele: banii, fie datorita sumelor mari obtinute în tranzactiile cu asemenea obiecte, fie datorita lipsei mijloacelor financiare de a le reamenaja sau restaura, acolo unde aceasta procedura se impune si indiferenta.

Deocamdata nu putem încheia altfel, decât cu o concluzie de principiu si o întrebare: ceea ce a mai ramas din patrimonial istoric naval românesc trebuie salvat, dar… cum ?! 

SURSE:

 

- Arhivele Militare Române-Centrul de Studii si Pastrare a Arhivelor Militare Istorice „General Radu Rosetti” Pitesti.

- Carmen Atanasiu, Marina Militara Româna în operatiunile de dragaj la mare (1918-1990), în „Anuarul Muzeului Marinei Române-1999”, tom II, Editura Companiei Nationale Administratia Porturilor Maritime Constanta, Constanta, 2000.

- Carmen Atanasiu, Patrimoniul naval national si situatia dramatica a acestuia, în „Marea Noastra”, anul XIX, nr. 1 (70), ianuarie-martie 2009.

- Anton BEJAN (comandor (r), coordonator), Raymond STANESCU, contraamiral (r), Carmen Atanasiu (dr.), Neculai Padurariu, comandor (r), Dictionar Enciclopedic de Marina, II,Editura SEMNE, Bucuresti, 2008.

- Georgeta Boranda, Nave de lupta românesti- Breviar, în Ion Ionescu, Georgeta Boranda, Marian Mosneagu, Noi contributii la istoria marinei militare române, Editura Muntenia & Leda, Constanta 2001.

-. Alexandru Mîrtu (contraamiral de flotila dr), Andreea Atanasiu-Croitoru (dr.), Ion Custura (comandor dr), Tiberiu Liviu Chodan (comandor), De la Divizia de Mare la Flota. 1896-2011. Monografie, Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, Bucuresti, 2011.

- Ilie STEFAN (viceamiral (r) ing), Canoniera „Locotenent comandor Eugen Stihi” o adevarata istorie, în „Marea Noastra”, serie noua, XVIII, nr. 2 (67).


Toti cei care au date suplimentare despre aceasta nava ,fotografii sunt invitati sa contribuie la dezvoltarea acestei pagini si inclusiv a Registrului Naval Virtual Roman ,puteti trimite materiale la adresa rnv@marinarii.ro sau comentati in partea de jos a paginii (trebuie sa fiti autentificat ca membru al www.marinarii.ro) .

Pagina actualizata  4 noiembrie 2012 , Cristian Munteanu